Astăzi e ziua ei...

... onomastică. Deşi multă lume nu ştie, în calendarul ortodox există o mare muceniţă, pe nume Irina. Deci azi e ziua ei de nume, pentru că aşa a vrut tăticul ei să o cheme. Irina. Mi-amintesc că stăteam cu bagajul la uşă, gata să pornesc spre spital la cea mai mică urmă de contracţie în intervale mai mici de 10 minute, când brusc am simţit nevoia să pun lucrurile la punct.
- Trebuie să vorbim, i-am zis pe un ton grav.
- Sigur, ce s-a întâmplat, mergem?
- Nu. Nu merg nicăieri până nu stabilim ceva.
- Ce s-a mai întâmplat?
- Ştiu că tu ai vrut să o cheme Irina.
- Aşa.
- Dar eu aş vrea (deja aveam lacrimi în ochi) să îi spunem şi Ioana.
- De ce?
- Pentru că... (sniff) aşa o chema pe bunica mea. Şi eu te rog să-mi promiţi că atunci când o să te întrebe la maternitate cum o cheamă ai să spui şi Ioana.
Plângeam. Mi se înnodau lacrimile sub barbă. El mă privea siderat, nu ştia dacă plâng de durere sau de ciudă sau de emoţie, era clar că am eu ceva (în afară de un copil gata să se nască) aşa că s-a prins repede că nu glumesc.
- Bine. Şi Ioana. Am reţinut. Mergem la spital? E timpul?
- Nu. Doar am vrut să mă asigur că ai să spui Irina Ioana. Promiţi? Trebuie să îmi promiţi.
- Bine, îţi promit, numai nu mai plânge, du-te şi suflă-ţi nasul şi spală-te pe faţă.

Acum când privesc în urmă, scena asta mi se pare ireală. Nu înţeleg încrâncenarea, e adevărat că pe bunică-mea o chema Ioana, dar o chema Ioana Doina şi la doi ani după botezul Irinei, când un prea mediatizat prunc a fost creştinat cu acelaşi nume, brusc tăticului ei nu i s-a mai părut o alegere aşa de fericită.
- Mor de nervi. Credeam că Irina e un nume mai rar.
- Este mai rar.
- Da' de unde, s-a umplut de Irine, unde te uiţi, dai de-o Irină.
- Da, dar numai una e a ta.
Adevărul este că pe una dintre cumnatele mele o cheamă tot Irina. Da, tot Irina Vuţescu. Coincidenţă. Noroc că am insistat să luăm toţi şi numele meu de familie ("Sigur, numele meu nu e destul de bun pentru tine" e un argument ce funcţionează în ambele direcţii)
- Mai bine îi spuneam Doina, cugeta soţul, încă necăjit.
- Păi de ce n-ai zis!
- M-am gândit că nu-ţi place!
- Ba mi-ar fi plăcut. Că pe bunică-mea...
- Ştiu. O chema Doina.
- Chiar o chema Doina! Ioana Doina.
- Hai, că parcă Irina nu e aşa de rău până la urmă.
- Nu e rău deloc. Irina Ioana e foarte frumos.

Am făcut această lungă introducere despre nume pentru că deşi rar o strigăm Ioana şi când era bebe îi ziceam mai des Alexandra decât Irina, azi dimineaţă mi-am dat seama că ar fi o mare nedreptate să trecem cu uşurinţă peste ziua Sfintei Mari Muceniţe. E primul ei nume. Deşi abia a venit iepuraşul. Deşi abia ce ne tragem sufletul după un munte de ciocolata şi de bomboane. Astăzi e ziua ei şi şi-a exprimat foarte clar opiniile a propos de asta:
- O să vină claunuţii şi o să ne picteze pe faţă.
- Serios? Cu ce ocazie?
- E ziua mea! Şi vin nişte claunuţi.
- Irina, nu cred că vin claunuţii, mămico.
- De ţeeee?
- Costă mulţi bani claunuţii ăia, puiule şi acum mami nu are bani.
- Plătesc eu! Din banii de la Albă ca Zăpada şi de la bufniţă.
Irina are puşculiţe. Albă ca Zăpada are o rochiţă plină de monede aurii, bufniţa le colecţionează pe cele argintii. De câte ori se avântă să plătească ea diverse lucruri de mii de ori mai scumpe decât toate economiile ei mi se pune un nod în gât.
- Nu cred că-ţi ajung banii, mămico. Lasă, când împlineşti patru ani poate or să vină claunuţii. Uite, Buni ţi-a făcut prăjituri şi o să le duci copiilor să îi serveşti şi o să fie frumos, ai să vezi.
Gabica pregătise deja un platou cu prăjituri semilune, făcute mai ca pentru copii alergici, cu puţină nucă şi nici un fel de cremă, nu din rea voinţă ci pentru că am declarat în repetate rânduri că la prima spitalizare de urgenţă o trimit pe ea să se interneze, că poate aşa pricepe de ce sunt eu mamă rea şi nu-i dau copilului bomboane.
Pe moment s-a împăcat cu ideea. Am mai făcut şi o tavă de plăcintă cu mere, am crezut că va fi de-ajuns, dar, azi dimineaţă...
- Vleau tolt. E ziua mea, mami, unde e toltul?
Era opt şi zece. Am sunat la grădi. Am explicat situaţia.
- Vai, n-am ştiut, să vă trăiască.
- Da, mulţumesc, problema e că se aşteaptă la petrecere deci vă rog eu, dacă face doamna Doina (!) astăzi vreo prăjitură, să o facă rotundă. Aduc eu fructe.
- Sigur, nici o problemă.
Doamna Doina e drăguţă cu noi tot timpul şi îi face mâncare separat, ca pentru copii alergici, fără pui, fără caşcaval, fără...fără...
Apoi am sunat să întreb câţi copii sunt.
- Dar să ştiţi că e tristă că nu are fustiţă, ce mă fac?
- Vin eu acum şi cu rochiţă şi cu pantofi.
Deja cumpărasem o rochiţă nouă şi o pereche de pantofi, pentru că de obicei sărbătoriţii sunt cocoţaţi pe un scaun şi li se cântă iar domnişoara noastră cochetă sigur nu ne-ar fi iertat niciodată pentru afrontul de a o fi trimis-o în jeans şi hanorac de ziua ei.
Pe drum spre grădi mă gândeam oare ce aş putea improviza... De unde să iau o perucă de clown, Luca avea şi nas şi perucă de-aia colorată dar mama lui sigur nu e acasă deci planul ăsta cade... ce aş putea să fac? Să le duc elefănţele... Nu se mai fabrică elefănţele şi oricum e frig, nu e cazul de bătăi cu apă. Baloane de săpun! Dacă le-aş duce tuburi cu soluţie pentru baloane de săpun, copiii s-ar bucura. Dar de unde să cumpăr... Nicăieri în zonă nu se găseau de cumpărat. Am renunţat şi la ideea asta. Am dus rochiţa.
- Ştiţi, nu avem destule baloane.
Baloane umflate cu aer, asta pot găsi. Aşa că m-am dus la piaţă şi am cumpărat baloane. 30. Pe urmă m-am dus la grădi şi am umflat baloane. 30. De toate culorile. Sidefate. Colorate. Câteva s-au spart dar copiii au dansat şi s-au jucat statuile şi i-au cântat "Mulţi ani trăiască" de vreo cinci ori numai în prezenţa mea. Am dansat şi eu cu ei şi-am încercat să-i explic Irinei că nu trebuie să plângă dacă mă ia Alexia de mână. N-a înţeles. A plâns. Când au adus tortul, alt copil a suflat în lumânărică (dacă e tort musai să aibă lumânare, da?). Desigur, Irina a plâns.
Doamna Doina a aprins iar lumânărica, Irina şi-a şters lacrimile şi a suflat fericită în lumânărica de pe tortul ei. În vreme ce cântau Happy Birthday, copiii strânşi roată în jurul mesei întindeau câte un deget şi luau din crema cu care era ornat tortul. Noroc că n-a observat Irina.
Apoi, Andrei a lins o cireaşă care tare îi făcea cu ochiul, chiar de-acolo de pe tort. Ca un cuţ. Lip-lip. Irina a plâns... Că e toltul ei. Andrei a fost pus la respect de Carolina.
- Ai să primeşti o felie foarte subţire de tort! Urât din partea ta!
Andrei a izbucnit în lacrimi şi a început să bată cu pumnul în masă. Ce spunea, am reuşit eu să înţeleg cam pe la al cincilea pumn dat în masă.
- Dar n-am să mai fac niciodată aşa ceva!(Zbang!) Niciodată n-am să mai fac!(Zbang!)
L-am luat în braţe pe Andrei şi l-am dus puţin mai încolo.
- De ce plângi?
- N-am să mai fac niciodată aşa ceva!
- Bine, am înţeles, dar de ce plângi? Nu te-am certat. Ai să primeşti şi tort. Dar nu e frumos să-l lingi. Tu nu eşti cuţ. Şi nici să nu mai dai cu pumnul în masă, e urât. Ai înţeles?
- Dh-hh-aaa.
Ne-am pupat să ne împăcăm. Irina deja îşi terminase aproape felia de tort.
Înainte să plec am întrebat-o dacă i-a plăcut ziua de azi. A spus că da, ziua ei a fost frumoasă.

Dumnezeu este fetiţ.

De vreo săptămână, cam în fiecare zi, Irina mă anunţă că se apropie Paştele. Asta înseamnă că vine Iepuraşul. La trei ani e cam complicat să-i explic povestea cu crucificarea şi scopul nobil în care Dumnezeu şi-a jertfit Unicul Fiu aşa că o lăsăm să-l aştepte pe Iepuraş. Care sigur îi va aduce dulciuri pentru că i-a adus ei deja, la grădi. Şi dacă a venit la grădi sigur vine şi acasă.
Astăzi a vopsit ouă, a frământat cozonac, a spălat vase, m-a ajutat la ordine şi curăţenie, a fost un îngeraş de copil.
Dacă în anii trecuţi aveam biserica vis-a-vis de blocul în care stăteam, azi lucrurile stau altfel. E ora unsprezece aproape şi încă nu ştiu unde e biserica dar V ne-a promis că ne duce să luăm Lumină.
- Cum să ne ducem? Şi cu copilul ce facem?
- Îl luăm cu noi pe copilul.
- Irina, vrei să mergi cu noi la biserică, să luăm Lumină de la Doamne-Doamne?
- Da! Am să melg cu oglinzoala asta!
- Nu, mami, mergi cu lumânarea ta cea albă, aia de la tine din cameră pe care mami o aprinde în fiecare an de Paşte.
- Nu, eu vleau să melg cu oglinzoala să-l machiez pe Dumnezeu! Că si el e fetiţ!
N-am mai comentat nimic. Acum doarme. Mă îndoiesc că voi avea inima să o trezesc aşa că probabil voi trimite bărbatul să ia Lumină şi eu am să rămân să pregătesc coşul de la Iepuraş.
Sărbători fericite!

Fii fetiţă cuminte!

Nu ştiu exact când au trecut aproape trei săptămâni de la ultima poveste cu Irina. Ştiu că în fiecare zi trec pe aici cam cincizeci de persoane şi îmi pare rău că atâta vreme n-au avut mai nimic de citit, decât arhive şi link-uri prăfuite. Dar asta e, uneori viaţa ne-o ia înainte. N-am să mă pierd în platitudini şi bovarisme, am să încerc să recuperez în seara asta ce n-am scris în ultimul timp.
Mai întâi, într-o seară ploioasă de week-end, am stat şi am lipit pe geamurile uşii de la balconul ei floricele şi animăluţe din junglă şi ele desenate din flori. Complicat de descris, am să fac o poză. Foarte impresionată de girafa mică şi de girafa mare, Irina a hotărât că ea este puiul de girafă, iar eu, logic, sunt mama- girafă. V, evident, tata-giraf (o vreme a fost tati crocodilul, dar i-am explicat că din crocodil şi girafă nu iese o girafă mică) iar mitz este, previzibil,Mitzul- Girafa. Aşa că vreo câteva zile bune ne-am jucat de-a familia de girafe.
- Mami-gilaafăăă, ştii ceva?
- Ia zi, puiule de girafă!
- Am văzut nişte creioane colorate.
- Bravo!
- Daaaaa'... Mami-giiilaaafăăă, mai ştii ceva?
- Ce să mai ştiu, puiule-girafă.
- Eu n-am mâncat nimic în seala asta.
Mâncase, dar când vrea să mai tragă de timp spune că ea nu a mâncat nimic şi de obicei mai capătă un biscuit pe care îl roade şoriceşte, încă vreo cinci minute.
- Bine, puiule de girafă, hai să-ţi aducă mami-girafă ceva bun.
- Mulţumesc, mami-gilafă!
Şi tot aşa. Cine ne aude vorbind nu are decât două soluţii: să râdă şi să intre în joc sau să ne privească mai ciudat şi să treacă mai departe.
Într-o seară, în 178, Mami-Gilafă şi puiul de girafă negociau coborâtul la prima. Irina deja le arătase tuturor celor din autobuz fustiţa ei cea nouă. Îşi culesese binecuvântările de la vreo trei bunici şi nu se prea dădea dusă din cauza audienţei care o privea fascinată evoluând în mijlocul mulţimii, fără pic de trac.
- Da' pe El cum îl cheamă? a vrut să afle puiul de girafă.
El era un domn cu pălărie din aceea cu boruri lungi şi cu vestă cu dungi.
Cu tenul ceva mai închis la culoare şi cu mustaţă "pe oală".
- Nu ştim cum îl cheamă pe domnul şi nici nu e treaba noastră, am încercat să înec în faşă orice posibil conflict.
- Dal de ţe nu e tleaba noastlă, mami-gilafă?
Mami-Gilafă a cam îngheţat când domnul s-a întors şi s-a uitat amuzat la puiul de girafă cu gura mare.
- Florin mă cheamă.
I-am zâmbit şi am coborât din autobuz, trăgând-o de-o aripă pe domnişoara cea curioasă.
- Irina, nu e frumos să întrebi în gura mare cum îi cheamă pe oameni.
- De ţe?
- Pentru că trăim într-un oraş mare în care locuiesc o mulţime de oameni şi nu îi putem cunoaşte pe toţi şi nici nu vrem să-i cunoaştem pe toţi.
- De ţe, mami?
- Sunt prea mulţi! Şi nu toţi sunt prietenoşi.
- Da' de ţe?
- E prea complicat să-ţi explic acum, te rog să ţii minte că nu e frumos să ţipi prin autobuze "Pe tine cum te cheamă". Ai înţeles?
- Da, mami-gilafă.

După câteva zile s-a plictisit de jocul de-a girafele. A trecut la căţei. Mami-căţel şi puiul de căţel, tati - căţel şi Mitzul căţel. Apoi într-o seară mi-a trântit-o scurt, râzând, pe când ne gâdilam de noapte bună:
- Vacă ce eşti!
- Ce-ai spus??
- Vacă ce eşti!
- Vai, Irina, cum poţi să spui aşa ceva? De ce vrei să mă superi? Nu e frumos, să nu te mai aud că spui aşa o prostie!
- Mami, dal vacile sunt flumoase! De ce te supeli?
Acum, explică-i unui copil de trei ani şi trei luni de ce nu e frumos să spui vacă ce eşti, când lui vacile i se par frumoase.

De ziua mea mi-a făcut "tolt".
- Tu ştii că azi e ziua mămicii tale? a întrebat-o V la micul dejun, în ziua cu pricina.
- Daaa? Am să-ţi cânt la mulţi ani chial acum! Şi hepi bălzdei.
- Acum, acum?
- Da, chial acum. Şi când vin de la glădi îţi fac un tolt. Tu dă-mi numai flişca aia că mă ocup eu, mami!
Şi chiar s-a ocupat.
- Haide să-ţi facem tolt, mami? Unde e flişca? Aaaa-şa. Acuma tu faci toltul şi eu te suplaveghes, bine?

Am avut de terminat o traducere, cam pe ultima sută de metri, recunosc cinstit că numai din vina mea am ajuns în situaţia de a traduce peste 30 de pagini pe zi. De aceea când venea de la grădiniţă, o rugam să stea lângă mine şi să deseneze dar să fie foarte, foarte tăcută. Ca mami să poată termina de tradus. Ţinea treaba cu desenatul cam două minute. Apoi se auzea o voce mică din dreapta mea.
- Mami, vlei să ne jucăm?
- Nu pot acum, Irina, dă-i mamei voie să termine ce are de făcut aici şi pe urmă ne jucăm.
- Dal când?
- Imediat! Dacă mă ţii de vorbă n-am să pot să termin.
- Dal când telmini?
- Imediat am spus!
- Dal si eu sunt copilul vostlu!
- Irina, sigur că eşti copilul nostru dar mami trebuie să termine, uite, pagina asta şi asta şi asta...
- Dal sunt multe pagini mami!
- Sunt multe dar le termin repede, hai, fii fetiţă cuminte.
A fost. Treizeci de secunde. Apoi am cedat. Am închis laptopul şi m-am jucat. Am plătit mai târziu, cu câteva ore în minus la capitolul somn. Dar ce puteam face? Cât să fie şi ea fetiţă cuminte? Apoi, altă tragedie. Am descoperit că dimineaţa, dacă mă dau jos din microbuzul grădiniţei la gura de metrou, în 20 de minute sunt în birou. Descoperire nepreţuită când ai de străbătul oraşul de la vest în centru.
- Mami, să nu coboli la metlou! Lămâi cu mine! Vleau să-ţi dau pup la glădi!
- Nu se poate, Irina, mami trebuie să ajungă la birou mai devreme, haide, dă-mi un pup acum.
- Dal eu te iubesc, mami!
- Şi eu te iubesc, Irina, chiar dacă mă dau jos din microbuz să iau metroul. Hai, fii fetiţă cuminte!
- Dal o să-mi fie dol de tine, mami!
- Uite, îţi promit că trec să te văd puţin mai târziu, la grădi.
- Dal o să cazi pe scăli la metlou dacă te duci singulă!
- N-am să cad, am să mă gândesc că mă ţii tu de mână şi n-am să cad.
- Maaaaami! Nu plecaaaaaa! Maaaami vleau să-ţi dau un pupiiiiiic!

Aş vrea să câştig la lotto. Să nu mai iau metroul. Să nu îi mai zic "mami acum trebuie să lucreze". Să lucreze mami de la 9 la 17.30 nu şi acasă, când ar trebui să se joace. Să o duc eu cu maşina la grădi şi să o iau eu de la grădi. Să mergem de la grădi în parc şi la zoo, să le vedem pe girafe. Ştiţi cumva ce numere ies duminica viitoare?

Despre putinţe, abilităţi şi dorinţe

Ne apropiem vertiginos de desprinderea ultimei trepte-balast ce ne mai leagă de prima copilărie. Aseară am renunţat la bara de protecţie introdusă pe sub saltea, ce dădea un contur uşor înclinat patului infantei.
- Nu mai am baaala aia! Nu mai am baaala aiaaa! Am clescuuut! ţopăia micuţa prin camera ei, cu puţin timp înainte de culcare.
- Bravo, Irina, felicitări! Chiar ai crescut, vai, ce frumos arată acum camera ta!
De câteva zile, Irina e în plină acţiune de afirmare a independenţei.
- Nu tu! Mă desculc singulă! - când vreau să o ajut să se spele.
- Vleau fulculiţă maaale nu d-asta de bebeluş! - când încerc să-i dau furculiţa anume cumpărată pentru dânsa, cea cu dinţii mai ascuţiţi şi cu mânerul de lemn, mai butucănos, numai bun de ţinut între degeţele mici...
- Io poooot - când dau să-i pun pasta de dinţi pe periuţa de dinţi.
Şi tot aşa.
Sunt zile stresante în care îmi pierd răbdarea. Am momente în care baloanele ei de săpun nu mă mai amuză, aş vrea să nu mai stea să se uite pe pereţi...
- Mănâncă, Irina,
- Dal mănânc, mami
- Eu văd că te uiţi pe pereţi!
- Dal toată lumea ale ochi, mami
... să-şi pună ghetuţele (iooo pooot) şi să iasă pe uşă mai iute, să nu ne mai aştepte microbuzul, să nu mai stea şoferul cu ochii pe ceas, grăbit să scape mai iute de pe Iuliu Maniu... Într-una din aceste dimineţi în care mă grăbeam, am cam luat-o pe sus. Fără drăgălăşenie, fără menajamente. Ca pe un sac de cartofi. Am aruncat-o pe pat şi am încălţat-o. Ea plângea. Eu aveam nervi. Jos microbuzul aştepta cu motorul mergând. La zece fix trebuia să fiu în faţa microfonului, cât de cât calmă şi stăpână pe mine... Copilul meu nu înţelegea de ce mă supărasem, ea doar făcea baloane de săpun iar eu nu le apreciam.
Am expediat-o la grădiniţă. Pe urmă, când uşa s-a închis, am respirat adânc şi mi-am dat seama că mi-am trimis copilul înlăcrimat în trafic, că nu aveam s-o mai văd decât seara, că am greşit pierzându-mi cumpătul... Că nu mai pot lua înapoi ultimele cinci minute. Aşa că înainte să urc în radio m-am dus la grădi. S-a bucurat când m-a văzut.
- Mami meaaaaa! a strigat şi mi s-a aruncat în braţe.
Am scos-o din sala de mese unde îşi aştepta cuminte al doilea mic dejun. Am luat-o în braţe, am mângâiat-o, am pupat-o, mi-am cerut scuze că am strigat la ea, i-am spus că mami e obosită şi de-aia îşi mai pierde cumpătul...
- Cumpăătul? Ţe e aia cumpăt? m-a întrebat râzând, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între noi în acea dimineaţă.
Bucuria cu care m-a întâmpinat, lipsa oricărei urme de ranchiună, felul în care m-a luat în braţe, toate astea m-au făcut să mă simt şi mai vinovată. Dar asta n-a împiedicat-o să mă expedieze scurt, cinic, cu prima ocazie când, în casa bunicii fiind, m-a concediat din trei vorbe.
- Mami, vreau să pleci.
În casa bunicii eu nu am voie să mă uit cu ea la filme. Doar buni are voie pentru că buni e prietena ei. Eu nu sunt prietena ei, eu sunt mami. Să plec acasă la mine. Oricât am insistat eu că mai bună prietenă ca mine nu va avea veci, n-am reuşit s-o conving. Aşa că acum îmi port eticheta, cu bunele şi relele pe care le implică şi încerc din răsputeri să-mi amintesc tot timpul că baloanele de săpun sunt importante, mai importante decât graba nebună a vieţii, că mai uşor o trezesc dacă o mângâi puţin pe spate şi mai rapid o îmbrac dacă o las să-şi aleagă singură hainele de seara şi că totul se face mai bine, mai iute, mai cu calm dacă îi dau voie ei să facă tot ceea ce se pricepe.

Avem casuta noua

V ne-a facut un cadou colorat. Poveşti, blog şi în curând chestii de scos la imprimantă, idei de jocuri şi jucării.
Check it out!

Cui i-e frică de Spiderman?

- Când am să fiu maaaalee...
- Aşaaaa
- Am să mă fac un spaidăl.
- De ce, mămico, să te faci un spider?
- Ca să te apăl de ţânţali. Mami, ţie ţi-e flică de spaidăli?
- Nu mi-e frică de Spider.
- Dal de clocodili ţi-e flică?
- Nu mi-e frică de nici un animal, dacă ştiu că nu le e foame. Dacă le e foame, mă cam tem...
- Dal te apăl eu mami!
- De crocodil?
- Da!
- Păi nu prea sunt pe aici crocodili, mami! Mai mult d-ăia de pluş.
- Sunt, la zoo!
- Aaa, la zooo da, sunt.
- Am să te apăl eu! Am să-l bat cu piţolul.
- Pe crocodil?
- Daaaaa! pe clocodil! Am să sal în faţa ta şi am să te iau în blaţe. Mie nu mi-e flică de clocodil. Mami, ţie ţi-e flică de căţei?
- Nu! nu mi-e frică de căţei.
- A! Dacă ţi-e flică te apăl eu.

Contra-vizita

- Irina, hai să ne înţelegem... O să mergem în vizită la Luca. Dacă te aud că plângi sau dacă vă văd că vă bateţi pe jucării, s-a terminat cu vizitele. Te rog să te porţi frumos. Dacă vrei o jucărie, îi ceri lui Luca, fără să plângi. Dacă nu vrea să ţi-o dea, să nu te văd că i-o smulgi din mână! Ai înţeles?
- Am înţeles.
Cu lecţia învăţată, îmbrăcată din nou în rochiţă de mare gală, Irina era pregătită să se întâlnească iar cu Luca. Nu că nu s-ar vedea în fiecare zi la grădiniţă, dar parcă bucuria pregătirilor vizitei şterge orice alt detaliu pentru amândoi.
- Să mergem să luăm flori pentru mama lui Luca.
Irina ştie că atunci când mergi în vizită (chiar dacă mergi doar până la bunica, de exemplu) trebuie să duci flori. Ea le alege de obicei. Dar pentru că astăzi ne presa timpul, am intrat singură la florărie. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului, ea cu bunica de mânuţă, spunându-le tuturor trecătorilor că are rochiţă frumoasă şi că merge la Luca şi că o să danseze pentru Luca...
Ne-am urcat în maşină, ea atentă să nu cumva să i se şifoneze rochiţa, eu atentă să nu cumva să cadă la vreo frână.
- Unde e casa lui Luca?
- O să ajungem imediat, Irina.
- Dal eu n-o văd.
- Ai să o vezi.
Am ajuns în faţa casei lui Luca. Uşa s-a deschis larg, şi din prag Mama lui Luca şi Luca însuşi ne-au zâmbit. Ce primire frumoasă! Ce pregătiri! În onoarea Irinei, a scos trenuleţele lui cele mai frumoase. Toată dimineaţa a construit două trasee, unul pentru el, unul pentru Irina. Au cântat la pian, s-au alergat în jurul mesei rotunde, s-au ascuns pe după rafturi, au invadat chiar şi spaţiile interzise (dormitorul părinţilor), s-au mai certat de vreo trei ori pe câte o jucărie, dar în comparaţie cu vizita la noi acasă, amândoi s-au purtat mult mai frumos. Iar noi, cei mari, ne-am încântat ascultându-le dialogurile.
- Iliiiinaaa!
- Da, Luca, sunt aici!
- Hai să ne ascundem, vrei?
- Da! Pune zucălia asta acolo!
- Acolo?
- Da!

În onoarea Irinei, Luca a pregătit o piesă de teatru de păpuşi, împreună cu tatăl lui. A fost teatru interactiv, pentru că Irina a intrat în joc şi a răspuns la întrebările personajelor din piesă. Am aplaudat şi am rechemat actorii la rampă. Apoi Irina a dansat pentru Luca şi a cules aplauzele asistenţei. Ne-am despărţit prieteni, fără lacrimi. Am promis iar că ne vom mai vizita. Poate chiar vom ieşi cu tricicletele prin Cişmigiu.
Pe drumul spre casă, Irina mi-a povestit ce a făcut ea în vizită la Luca, de parcă n-aş fi fost acolo.
- Te-ai purtat foarte frumos, Irina, sunt mândră de tine.
- Da?
- Da! Bravo!
- Dal m-am pultat şi foalte ulât foalte puţin.
- Ei, a fost foarte puţin. Data viitoare va fi şi mai bine.
Trag concluzie că Irina e mai bun musafir decât a fost gazdă. Dar pentru amândoi copiii chiar a fost - de data asta - o după-amiază frumoasă.